Pygmalion

Recomandăm această ediție a piesei Pygmalion cititorilor pasionați de fineturi lingvistice și critică socială, celor care savurează dialogul ascuțit și personajele care refuză să fie simple piese într-un experiment. Considerăm că forța acestui text nu rezidă doar în transformarea spectaculoasă a Elizei Doolittle, ci în modul în care George Bernard Shaw demonstrează că limbajul este, în fond, o barieră de clasă aproape insurmontabilă.

Imaginați-vă tensiunea socială și rigurozitatea lingvistică din Lerner and Loewe's My Fair Lady, mutată într-un decor de realism didactic, unde muzica este înlocuită de observația tăioasă asupra ipocriziei britanice. Ne-a atras atenția în mod deosebit prefața autorului, care dezvăluie rădăcinile reale ale personajului Henry Higgins în figura foneticianului Henry Sweet. Shaw nu scrie doar o comedie de moravuri, ci un manifest despre cum modul de a vorbi îi condamnă pe oameni la disprețul semenilor lor.

Spre deosebire de alte lucrări ale sale, precum Major Barbara, unde dezbaterea ideologică vizează religia și capitalismul, în Pygmalion autorul se concentrează pe identitate și autodeterminare. Este o lucrare definitorie pentru stilul „shavian”, situându-se alături de Arms and the Man prin modul în care satirizează convențiile romantice. Ritmul este alert, susținut de replici care funcționează ca niște dueluri intelectuale, iar structura sa, deși clasică, rămâne surprinzător de modernă prin refuzul unui final convențional.