Paula

Pornind de la însemnările intime și dureroase așternute pe hârtie într-o rezervă de spital din Madrid, Paula nu este doar un volum de memorii, ci o scrisoare de dragoste trimisă în neant. Găsim în această carte o scenă sfâșietoare: o mamă care veghează căpătâiul fiicei sale aflate în comă, încercând să o ancoreze de viață prin puterea cuvântului. Isabel Allende începe să depene istoria familiei lor, sperând că, la trezire, Paula nu se va simți pierdută în labirintul propriei identități. Reținem o structură narativă fluidă, unde prezentul steril al spitalului este invadat de spiritele trecutului, de strămoși excentrici și de amintiri despre un Chile aflat în pragul schimbărilor politice violente. Stilul este impregnat de acel realism magic care a consacrat-o pe autoare, transformând tragedia personală într-o mitologie familială vibrantă. Putem afirma că ritmul lecturii este unul confesional, în care granița dintre realitate și spiritualitate se estompează, oferind cititorului acces la cele mai bine păzite secrete ale clanului Allende. Pe același raft cu The Sum of Our Days, dar cu un accent pe fragilitatea dintre viață și moarte, această operă marchează un punct de cotitură în cariera autoarei. Dacă în The House of the Spirits realismul magic servea ficțiunii istorice, aici el devine un mecanism de supraviețuire psihologică. Față de abordările mai analitice din My Invented Country, unde accentul cade pe identitatea națională, Paula rămâne cea mai vulnerabilă și viscerală lucrare a sa, o meditație profundă asupra memoriei ca singură formă de nemurire.