Julian, Volume II: Loeb Classical Library

Din arhivele perioadei imperiale târzii și corespondența unuia dintre cei mai neconvenționali lideri ai Romei, ne parvine o scenă neașteptată: un împărat care, în loc să își pedepsească detractorii cu sabia, alege să le răspundă cu cerneală. În Julian, Volume II, asistăm la momentul în care cetățenii Antiohiei își bat joc de barba „filosofică” a lui Iulian, iar acesta, într-un gest de o ironie mușcătoare, publică Misopogon. Nu este doar o replică politică, ci un exercițiu de autodenigrare controlată prin care împăratul își afirmă superioritatea morală în fața unei mulțimi decadente. Subliniem modul în care acest volum dezvăluie complexitatea psihologică a ultimului împărat păgân. Dacă în Julian, Volume III explorăm scrisorile și atacurile sale teologice, aici descoperim latura sa satirică. În Caesarile, Iulian convoacă zeii și foștii împărați la un banchet de Saturnalia pentru a-i judeca, oferind astfel un tratat despre etica puterii deghizat în ficțiune literară. Merită menționat că, deși folosește tehnici împrumutate de la Lucian, Iulian nu caută simplul divertisment; satira sa este încărcată de o gravitate filosofică profundă. Pe același raft cu Juvenal Satires: A Selection, dar cu un accent pe dimensiunea autobiografică și politică a autorului care deține puterea supremă, acest volum transformă satira dintr-un gen de protest social într-un instrument de auto-definire imperială. Spre deosebire de portretul general din Julian Augustus, această lucrare ne permite să auzim vocea directă a lui Iulian, oscilând între asceză și spirit critic, într-o perioadă în care fundamentul religios al lumii romane se schimba iremediabil.