Giving up the Ghost

Ritmul acestui volum este unul stratificat, o curgere a memoriei care refuză liniaritatea simplistă în favoarea unei explorări profunde a sinelui. Găsim în „Giving up the Ghost” nu doar o cronică a unei vieți, ci o încercare viscerală de a recupera fragmente dintr-un trecut marcat de durere fizică și de spectrul unor posibilități pierdute. Hilary Mantel transformă experiența bolii cronice și a erorilor medicale într-o narațiune despre reziliență, unde imaginația devine singurul teritoriu în care corpul nu mai este o barieră. Reținem finețea cu care autoarea analizează propria copilărie în Anglia postbelică, o perioadă pe care o descrie ca pe o „propoziție complicată” ce așteaptă să fie încheiată.

Atmosfera te trimite cu gândul la A Life of My Own de Claire Tomalin, deși natura spectrală a prozei lui Mantel și accentul pus pe modul în care suferința modelează actul scrierii marchează o voce proprie, mult mai introspectivă. Spre deosebire de rigoarea istorică din The Mirror and the Light sau viziunea teatrală din The Wolf Hall Picture Book, aici Hilary Mantel se dezvăluie fără masca personajelor sale celebre. Dacă în Beyond Black supranaturalul era un element de construcție narativă, în aceste memorii el devine o metaforă pentru absențele din propria viață. Credem că această lucrare este esențială pentru a înțelege „geniul întunecat” al autoarei, oferind cheia de lectură pentru întreaga sa operă de ficțiune, fiind strâns legată tematic de volumul Learning to Talk.