The Glutton

Găsim în această carte o structură narativă care pendulează între claustrarea unei camere de spital și vastitatea dezolantă a Franței revoluționare. Narațiunea se deschide sub privirea vigilentă a personajului Sister Perpetue, care păzește salonul unui pacient ieșit din comun: legendarul Tarare. Considerăm că această perspectivă de veghe oferă o notă de intimitate și gravitate unei povești care altfel ar fi putut aluneca în senzaționalismul medical sau istoric. Stilul autoarei A. K. Blakemore este unul tactil, aproape visceral, reușind să redea foamea nu doar ca pe o nevoie biologică, ci ca pe o forță distructivă ce se aprinde în urma unui act de violență.

Cei care au parcurs The Last Banquet de Jonathan Grimwood vor fi pregătiți pentru această explorare a excesului și a legăturii profunde dintre fiziologie și destin, însă The Glutton înlocuiește rafinamentul gastronomic cu o luptă brutală pentru supraviețuire. Dacă în opera sa anterioară, The Manningtree Witches, A. K. Blakemore analiza mecanismele fricii și ale vânătorii de vrăjitoare, aici ea mută reflectorul asupra corpului uman ca teritoriu al bizarului și al marginalizării. Este un roman care refuză să judece, preferând să observe cum marea istorie a Revoluției Franceze se intersectează cu istoria mică, tragică și adesea respingătoare a unui om care nu se putea opri din mâncat. Tonul este unul melancolic, amintind de fragilitatea condiției umane în fața propriilor instincte neîmblânzite.