Permutation City

Ne-a atras atenția modul în care Permutation City redefinește granițele dintre biologic și artificial, oferind o perspectivă mult mai tehnică și riguroasă asupra nemuririi digitale decât Fall; Or, Dodge in Hell. Dacă în opera lui Neal Stephenson accentul cade pe construcția unei mitologii în interiorul simulării, Greg Egan alege să ancoreze totul în matematică și logică materialistă. Stilul are ceva din proza vizionară a lui Pat Cadigan în Synners, fără să fie o imitație — acolo unde Cadigan explorează fuziunea senzorială a cyberpunk-ului, Egan disecă structura fundamentală a realității prin intermediul codului electronic.

Subliniem construcția lumii, în special a sistemului Autoverse, un automat celular unde legile fizicii sunt simulate cu o precizie care nu lasă loc pentru iluzii confortabile. Reținem dilema morală a lui Paul Durham, ale cărui copii digitale refuză existența, și pasiunea obsesivă a Mariei Deluca pentru o lume guvernată de ecuații. Această explorare a identității continuă temele din Axiomatic, unde autorul chestiona natura memoriei și a sinelui, dar aici miza este extinsă la nivelul unei întregi civilizații post-biologice. Spre deosebire de viziunea din Diaspora, unde umanitatea a părăsit deja de mult carnea, în Permutation City asistăm la momentul critic al tranziției, la punctul în care „copia” trebuie să decidă dacă este sau nu autentică. Ritmul este unul intelectual, solicitant, invitând cititorul să proceseze concepte de viață artificială și termodinamică informațională într-o narațiune care nu face compromisuri de dragul accesibilității.