Modernism's Mythic Pose: Gender, Genre, Solo Performance

Ne-a atras atenția în mod deosebit analiza pe care Carrie J. Preston o face spectaculoaselor reprezentații ale Isadorei Duncan, unde corpul devine un vehicul pentru mitul antic, transformând scena într-un spațiu al „pozei mitice”. Volumul Modernism's Mythic Pose ne propune o călătorie senzorială în laboratoarele de creație ale începutului de secol XX, acolo unde inovația tehnologică se întâlnea paradoxal cu dorința de recuperare a gestului arhaic. Recomandăm această lectură pentru felul în care reușește să demonstreze că avangarda nu a însemnat doar viteză și mașinării, ci și o reîntoarcere la posturile statuare și la disciplina spirituală a Delsartismului.

Experimentăm, prin paginile sale, o estetică a stop-cadrului: autorii și artiștii studiați — de la Ezra Pound la T.S. Eliot — nu doar scriu, ci „pozează” idei, integrând mișcarea și imaginea în textul literar. Ca și Modernism and the Choreographic Imagination, lucrarea pune în valoare centralitatea corpului în performanța modernistă, dar cu un accent pe legătura dintre genul monologului dramatic și tehnicile de actorie din secolul al XIX-lea. Credem că rigoarea cercetării, confirmată de premiul de la Torre Bueno, oferă o perspectivă inedită asupra modului în care femeile au modelat acest „clasicism antimodern” prin spectacole solo.

În contextul operei sale, acest volum se situează la intersecția dintre studiile de gen și istoria spectacolului, teme pe care Carrie J. Preston le-a explorat și în Learning to Kneel. Dacă în acea lucrare se concentra pe influența teatrului Noh, aici investighează rădăcinile euro-americane ale gestului artistic, menținând aceeași preocupare pentru modul în care tradiția este renegociată prin corpul interpretului.