MaddAddam

Găsim în MaddAddam un detaliu tulburător care dă tonul întregii experiențe: imaginea blândei specii cvasi-umane a Crakerilor, creaturi cu ochi verzi și piele bioinginerizată, ascultând geneza umanității ca pe un mit fondator. În acest volum final al trilogiei The Maddaddam Trilogy, Margaret Atwood nu se mulțumește să închidă o fire narativă, ci construiește o istorie orală luminoasă în mijlocul ruinelor lăsate de pandemia „Potopului Fără Apă”. Apreciem felul în care autoarea transformă supraviețuirea într-un act de povestire, unde Toby devine puntea de legătură între trecutul nostru tehnologizat și un viitor biologic incert. În tradiția stabilită de Oryx And Crake, acest roman reîntregește viziunea lui Margaret Atwood asupra prăbușirii civilizației, însă aduce o notă surprinzătoare de umor și tandrețe care contrastează cu brutalitatea primelor volume. Dacă în The Year Of The Flood accentul cădea pe reziliența spirituală a sectei „Grădinarii lui Dumnezeu”, aici asistăm la o fuziune între resturile umanității și „Copiii lui Crake”. Structura narativă este densă, alternând între pragmatismul supraviețuirii și lirismul mitologiei improvizate. Față de alte lucrări ale sale, precum The Handmaid's Tale (Movie Tie-in), unde opresiunea este tema centrală, în MaddAddam explorăm mai degrabă puterea limbajului de a reconstrui o lume din fragmente. Este o încheiere dramatică și revelatoare pentru o operă ce a marcat literatura speculativă a ultimului deceniu.