I Scare Myself

Zgomotul tobelor din trupa Charlatans se estompează, lăsând loc unei obsesii mai vechi și mai rafinate: jazz-ul. În toamna anului 1967, în timp ce „Summer of Love” se stingea lent pe străzile din San Francisco, Dan Hicks făcea un gest radical, părăsind epicentrul rock-ului psihedelic pentru a-și construi propriul univers sonor. Remarcăm în I Scare Myself nu doar cronica unei epoci efervescente, ci mai ales anatomia unui geniu muzical care a refuzat să fie definit de așteptările industriei. Hicks descrie cu o sinceritate tăioasă cum a amestecat ingrediente improbabile — folk, country și jazz — pentru a crea sunetul inconfundabil al grupului Hot Licks. Narativul amintește de Unfaithful Music & Disappearing Ink de Elvis Costello prin intensitatea cu care reconstituie o epocă și prin modul în care analizează moștenirea muzicală de familie și rigoarea compoziției. Subliniem contrastul dintre succesul anilor '70 și spirala autodestructivă a abuzului de substanțe care a urmat, o perioadă de „sălbăticie” pe care autorul o explorează cu un umor sec, tipic. Deși Dan Hicks este cunoscut în mediul academic pentru lucrări precum The Brutish Museums, unde abordează decolonizarea și arheologia modernă, această autobiografie dezvăluie latura sa de „comoară națională” a muzicii americane. Stilul este cinematic, pendulând între luminile scenei și umbrele recuperării, oferind o perspectivă rară asupra omului pe care Tom Waits îl descria ca fiind „viclean și sec”. Este povestea unui artist care a „capturat fulgerul în sticlă”, lăsând în urmă o moștenire care vibrează și astăzi în cultura pop.