Do Not Say We Have Nothing

Ce rămâne dintr-o identitate atunci când ideologia încearcă să șteargă orice urmă de individualitate? În „Do Not Say We Have Nothing”, Madeleine Thien construiește o epopee intimă despre muzică, tăcere și memorie, urmărind destinul a două familii de muzicieni prinși în vârtejul istoriei chineze din secolul XX. Considerăm că forța acestui roman rezidă în modul în care fragilitatea umană este pusă în contrast cu brutalitatea Revoluției Culturale și a evenimentelor din Piața Tiananmen. Structura narativă este una polifonică, amintind de compozițiile de Bach care punctează paginile cărții, unde trecutul și prezentul se întrepătrund pentru a recompune un „Carnet al Înregistrărilor” pierdut. Merită menționat că ritmul narativ amintește de densitatea istorică din Red Sorghum de Mo Yan, însă acolo unde Mo Yan folosește mitul și fabula, Madeleine Thien alege o abordare mai cerebrală, ancorată în limbajul matematicii și al muzicii. Față de Certainty, debutul său care explora dragostea intergenerațională, sau Dogs at the Perimeter, centrat pe trauma genocidului cambodgian, acest roman reprezintă o culme a maturității artistice a autoarei. Reținem o lucrare de o eleganță melancolică, scrisă în limba engleză, care nu se mulțumește să documenteze atrocitățile, ci caută să recupereze frumusețea ascunsă în codurile secrete ale celor care au fost forțați să nu spună că au nimic.