White Tears

Ritmul romanului White Tears este unul stratificat, începând ca o explorare urbană a obsesiilor contemporane pentru a aluneca treptat într-o stare de transă febrilă, unde granițele dintre prezent și trecut se dizolvă. Apreciem modul în care Hari Kunzru construiește această narațiune: ceea ce pare inițial o satiră tăioasă la adresa culturii hipster din New York se transformă într-un thriller metafizic despre vinovăție și memorie. Carter și Seth, doi tineri pasionați de sunete analogice, cred că pot stăpâni istoria prin tehnologie, însă descoperirea unei înregistrări pierdute de blues declanșează o forță pe care nu o pot controla.

Subliniem finețea cu care autorul analizează mecanismele aproprierii culturale. Cititorul care a apreciat legătura dintre muzică și identitate din CROSS DOG BLUES de Richard M. Brock va găsi aici o tematică similară — rădăcinile adânci ale blues-ului din Deltă — dar într-un context mult mai întunecat și halucinant. Spre deosebire de abordările nostalgice, Kunzru folosește muzica ca pe un vehicul al traumei istorice. Considerăm că White Tears reprezintă o piesă centrală în opera lui Hari Kunzru, continuând analiza puterii și a influenței capitalului asupra artei începută în Blue Ruin și explorarea spațiilor americane încărcate de misticism din Gods Without Men. Este o lectură care nu oferă confort, ci mai degrabă o confruntare necesară cu „fantomele” care bântuie fundamentul societății moderne.