Voyager

Structura narativă a volumului Voyager refuză liniaritatea, optând pentru o formă hibridă de eseu autobiografic în care planurile realității se suprapun precum straturile unei hărți stelare. Notăm cu interes felul în care Nona Fernández pornește de la un eveniment domestic dureros — investigațiile medicale pentru pierderile de memorie ale mamei sale — pentru a lansa o meditație vastă asupra uitării. Imaginea creierului pe un monitor medical devine, în viziunea autoarei, o reflexie a cosmosului, declanșând o căutare ce unește neuroștiința de mecanica cerească. Stilul are ceva din proza introspectivă și fragmentată a lui Miriam O'Callaghan în Miriam, fără să fie o imitație — acolo unde Miriam O'Callaghan împletește cariera publică cu viața personală pentru autenticitate, Nona Fernández folosește metafora științifică pentru a sonda traumele politice ale Chile. Credem că această lucrare reprezintă o evoluție firească a temelor din Space Invaders sau The Twilight Zone. Dacă în acele volume autoarea investiga fantomele copilăriei sub dictatură, în Voyager ea ridică privirea spre stele și spre deșertul Atacama, căutând în ambele locuri dovezi ale unei istorii care se încăpățânează să dispară. Este o scriere densă, dar scurtă, tradusă din limba spaniolă, care funcționează ca un exercițiu de recuperare a adevărului personal și civic.