The Lost Carving

Descoperim în The Lost Carving o dramatizare a procesului creativ, unde rumegușul și dălțile devin instrumente ale unei cercetări metafizice. Remarcăm cum David Esterly nu se limitează la a descrie o tehnică, ci transformă atelierul într-o scenă unde se dă o luptă pentru perfecțiune. Totul începe cu un moment de criză: flăcările care au mistuit o parte din Hampton Court Palace, lăsând în urmă cenușa unei capodopere de Grinling Gibbons. Esterly, singurul capabil să replice acele cascade imposibile de flori și fructe din lemn de tei, acceptă provocarea de a reface ceea ce timpul și focul au șters. Considerăm că forța acestei scrieri rezidă în onestitatea cu care autorul descrie eșecul și epuizarea fizică. Nu este doar o cronică a restaurării, ci o meditație despre cum mâinile pot accesa cunoștințe pe care mintea abia le întrezărește. Ca și A Diary of a Woodcarver de Mick Stidever, această biografie transformă documentele și experiența de atelier într-o narațiune despre perseverență, însă Esterly adaugă o profunzime filosofică superioară. Dacă în lucrarea sa anterioară, Grinling Gibbons and the Art of Carving, autorul aborda subiectul dintr-o perspectivă istorică și critică, aici el se plasează în centrul acțiunii, oferind o perspectivă intimă asupra „inteligenței mâinii”. Ritmul este când alert, sub presiunea termenelor de restaurare, când contemplativ, invitându-ne să înțelegem de ce un om ar alege să-și petreacă patru decenii descifrând secretele unui singur maestru din secolul al XVII-lea.