The Last Warner Woman

În The Last Warner Woman, genul ficțiunii contemporane capătă nuanțe de realism mistic, subversând așteptările cititorului prin transformarea darului profetic într-o povară socială. Romanul nu se mulțumește să prezinte o simplă cronică de viață, ci devine o explorare metafictională a modului în care poveștile sunt modelate, transmise și, uneori, corupte. Suntem de părere că forța acestei scrieri rezidă în dualitatea spațiilor explorate: de la valea izolată din St. Catherine, Jamaica, până la străzile reci ale Angliei, unde vocea Adaminei Bustamante se lovește de zidul raționalismului occidental. Apreciem în mod deosebit structura dialogică a cărții. Lupta Adaminei cu „Mr Writer Man” pentru controlul propriei narațiuni adaugă un strat de complexitate care amintește de temele din Things I Have Withheld, unde Kei Miller analizează tăcerile și adevărurile nespuse. Ritmul narativ este unul contemplativ, amintind de stilul din Augustown de Kei Miller, însă The Last Warner Woman se distinge prin focalizarea intensă pe conflictul dintre spiritualitatea caraibiană și scepticismul urban. Dacă în alte lucrări precum The Cartographer Tries to Map a Way to Zion autorul punea în opoziție hărțile cu teritoriul, aici pune în opoziție profeția cu textul scris, demonstrând că adevărul este adesea o victimă a perspectivei celui care ține stiloul.