The Faces

Ritmul acestui roman este unul febril, marcat de o densitate psihologică ce ne absoarbe treptat în universul fragmentat al protagonistei. În The Faces, descoperim o narațiune care nu se grăbește să rezolve conflictele exterioare, ci preferă să zăbovească asupra procesului de disoluție a realității. Copenhaga anului 1968 devine fundalul unei prăbușiri interioare: Lise, scriitoare și mamă, începe să audă voci și să vadă chipuri care îi invadează spațiul domestic, transformând cotidianul într-un peisaj de coșmar.

Ne-a atras atenția modul în care Tove Ditlevsen reușește să redea nebunia nu doar ca pe o suferință, ci ca pe o formă bizară de evadare și libertate. Pe același raft cu Faces In The Water de Janet Frame, această carte se distinge prin perspectiva sa viscerală asupra modului în care anxietatea creativă și trădarea conjugală pot fractura psihicul uman. Dacă în Faces In The Water explorarea este centrată pe instituționalizare, în The Faces accentul cade pe lupta artistei de a-și păstra vocea într-o lume care pare să o reducă la tăcere.

Poziționată cronologic lângă capodopera sa autobiografică The Copenhagen Trilogy, această lucrare rafinează temele recurente ale autoarei: dependența, precaritatea fericirii și povara feminității. Spre deosebire de tonul confesiv din Childhood, Youth, Dependency, aici Tove Ditlevsen folosește ficțiunea pentru a distila esența propriei experiențe cu boala mentală, oferindu-ne un portret tulburător al unei femei aflate la granița dintre realitate și iluzie.