The Duke's Children

Îl regăsim pe vechiul nostru prieten, Ducele de Omnium, stând singur într-o lume care pare să se fi golit de sens odată cu moartea Ducesei. Această imagine a unui bărbat care a condus destinele unei națiuni ca Prim-Ministru, dar care acum eșuează în a găsi alinare în frumusețea lacurilor italiene sau în versurile lui Dante, deschide The Duke's Children cu o notă de melancolie profundă. Suntem de părere că forța acestui roman rezidă tocmai în această vulnerabilitate a puterii: un aristocrat obișnuit cu rigoarea politică se trezește neajutorat în fața rebeliunilor domestice ale celor trei copii ai săi.

Notăm cu interes modul în care ritmul narațiunii se schimbă de la intriga politică din volumele anterioare spre o analiză psihologică fină a relațiilor de familie. Ca și The Prime Minister, acest volum explorează povara datoriei publice, dar dintr-o perspectivă mult mai intimă, unde marile bătălii nu se mai dau în Parlament, ci la masa din sufragerie, pe tema datoriilor de joc ale lui Lord Silverbridge sau a alegerilor sentimentale ale tinerei Lady Mary. Anthony Trollope demonstrează aici o maturitate artistică remarcabilă, ancorând dilemele victoriene în realități umane universale.

În contextul operei sale, dacă The Way We Live Now era o satiră tăioasă la adresa corupției financiare, The Duke's Children este o meditație așezată despre succesiune și adaptare. Este un final de serie care nu caută spectaculosul, ci adevărul emoțional al unui om care trebuie să învețe să fie tată după ce a încetat să mai fie lider de stat. Structura este clasică, însă profunzimea cu care este redat eșecul comunicării între generații oferă cărții o relevanță care depășește epoca în care a fost scrisă.