The Cunning Man

Notăm cu un interes profund cum The Cunning Man se prezintă sub forma unui roman de ficțiune contemporană care subversează convențiile genului polițist, transformând o moarte suspectă într-o meditație filosofică asupra condiției umane. Deși punctul de plecare este decesul enigmatic al părintelui Hobbes, Robertson Davies nu ne oferă o investigație procedurală, ci o autopsie a spiritului. Considerăm că forța acestei scrieri rezidă în perspectiva doctorului Jonathan Hullah, un diagnosticat care privește dincolo de simptomele fizice, înțelese ca manifestări ale unor dezechilibre metafizice. Cine a parcurs I Am Jonathan Scrivener de Hugh Walpole va recunoaște aici aceeași fascinație pentru o figură centrală absentă sau enigmatică, însă Robertson Davies adaugă o erudiție debordantă și un umor britanic-canadian care transformă melancolia în celebrare. Putem afirma că romanul funcționează ca un compendiu de înțelepciune, unde personajele — de la bancherul Darcy Dwyer la profesorul cinic Brocky Gilmartin — devin arhetipuri într-o „divină comedie” a secolului XX. Față de explorările mitice din The Deptford Trilogy sau excentricitățile testamentare din The Cornish Trilogy, The Cunning Man pare a fi opera cea mai introspectivă a autorului, o sinteză a temelor sale recurente: teatrul vieții, influența subconștientului și nevoia de a găsi sens în ritual. Stilul este unul bogat, cu o cadență ce amintește de o conversație purtată într-un fotoliu confortabil, invitând cititorul să exploreze cotloanele minții alături de un narator de o rară onestitate intelectuală.