Please Kill Me: The Uncensored Oral History of Punk

Imagineați-vă holurile înguste de la CBGB în anii '70, unde mirosul de bere ieftină se împletește cu cel de piele și transpirație, iar pe scenă patru tineri în geci de piele neagră numără rapid „One, two, three, four!”. Controversa cărții Please Kill Me nu rezidă doar în limbajul său brut, ci în modul în care demitizează nașterea punk-ului american, prezentându-l nu ca pe o mișcare politică rafinată, ci ca pe un produs al excesului, al autodistrugerii glorioase și al unei inocențe perverse. Considerăm că forța acestui volum vine din formatul de istorie orală: nu avem un narator omniscient, ci o polifonie de voci – muzicieni, artiști și groupies – care se contrazic, se laudă sau își amintesc cu nostalgie de o eră în care tatuajele și piercing-urile erau încă semnele unei rebeliuni autentice, nu accesorii de modă.

Putem afirma că Please Kill Me se situează pe același raft cu From the Velvets to the Voidoids, dar cu un accent pe latura viscerală și personală a protagoniștilor, lăsând analiza muzicologică în plan secund pentru a face loc trăirii brute. În contextul operei lui Legs McNeil, lucrarea reprezintă pilonul central al carierei sale, fiind mult mai extinsă și mai necenzurată decât Resident Punk sau biografia I Slept With Joey Ramone. Dacă alte volume încearcă să ordoneze cronologic evenimentele, Legs McNeil și Gillian McCain aleg să păstreze haosul specific epocii. Rezultatul este un portret fascinant al New York-ului underground, de la atelierele lui Andy Warhol până la decadența scenei punk, oferind o perspectivă intimă asupra unor legende precum Lou Reed sau Iggy Pop, înainte ca aceștia să devină instituții culturale.