Olympos

La prima vedere, Olympos pare a fi o simplă repovestire a epopeii homerice, un exercițiu de stil istoric dedicat asediului Troiei. Însă, pe măsură ce parcurgem cele peste 900 de pagini, descoperim o construcție de o complexitate amețitoare, unde muntele Olimp este situat pe un Marte terraformat, iar zeii nu sunt entități mistice, ci ființe post-umane care stăpânesc o tehnologie atât de avansată încât pare divină. Considerăm că forța acestui roman rezidă în modul în care Dan Simmons reușește să reconcilieze „Iliada” cu mecanica cuantică. Sistemul tehnologic este pilonul central: zeii folosesc teletransportarea și bombe cu o singură moleculă care pot trece prin scuturile de forță ale „moravecs-ilor” — entități biomecanice sentiente venite din spațiul jovian. Imaginați-vă tensiunea epică din Troy de David Gemmell, mutată într-un decor de space opera baroc, unde bătăliile se poartă simultan cu sulițe de bronz și cu armament de fază. În Olympos, personajul Hockenberry devine puntea de legătură între umanitatea noastră și acest viitor îndepărtat și bizar. În contextul operei sale, această diptologie continuă tradiția începută cu Hyperion. Dacă în celebrul său cvartet Simmons explora structura timpului și a religiei prin prisma lui Chaucer, aici el folosește fundamentul culturii europene pentru a chestiona viitorul speciei. Față de abordarea horror din The Terror sau cea din Carrion Comfort, Olympos este mult mai expansiv, o celebrare a erudiției și a imaginației tehnice care redefinește limitele genului science fiction.