Lucky Lupin

Imaginați-vă un bărbat care, primind un diagnostic fatal într-o epocă în care boala era sinonimă cu exilul social, decide să se așeze pe canapea și să aștepte moartea, pentru ca apoi să se răzgândească și să devină un prosper negustor de antichități. Acesta este paradoxul central din Lucky Lupin: o poveste despre supraviețuire într-un deceniu în care speranța era un lux pe care puțini și-l permiteau. Descoperim aici parcursul lui Charlie Mortimer între 1984 și 1996, ani marcați de teroarea „ciumei gay”, când simpla suspiciune de boală ar fi făcut ca o spălătorie de cartier să îți ardă cearșafurile în loc să le curețe.

Abordarea jurnalistică și onestitatea brutală evocă Brushing Away the Tears, dar perspectiva lui Mortimer este infuzată de un „gallows humour” britanic care transformă tragedia în ceva suportabil, aproape ludic. Dacă în Dear Lupin... îl cunoșteam pe Charlie prin ochii plini de resemnare amuzată ai tatălui său, aici vocea îi aparține în totalitate. Putem afirma că acest volum completează portretul „fiului risipitor”, oferind contextul dramatic pentru toate acele încurcături în care intra în tinerețe. Autorul nu se menajează: recunoaște că „SIDA nu se ia de la uitat la televizor” și navighează cu o candoare uluitoare printre episoade de dependență, epilepsie și depresie.

Stilul este alert, cinematic, trecând rapid de la amintiri despre mașini de epocă și mama sa excentrică, „Nidnod”, la realitatea dură a spitalelor. Ritmul este cel al unei vieți trăite în salturi, de la ofițer de gardă la manager de trupe pop, totul sub umbra unui diagnostic care, în loc să îl strivească, l-a forțat să își găsească o forță interioară neașteptată.