Last Human

Observăm o imagine dezolantă și absurdă încă din primele pagini: Dave Lister, un individ a cărui ingeniozitate este depășită doar de ghinionul său, se trezește la bordul unei nave-închisoare cu destinația Cyberia, cea mai inospitalieră colonie penală din spațiul îndepărtat. Nu este o sentință obișnuită, ci una la optsprezece ani de „gândire forțată”, o pedeapsă pe măsura unui univers în care logica s-a evaporat demult. Merită menționat că Last Human nu este doar o aventură spațială, ci o construcție complexă a unei lumi unde tehnologia și biologia au luat-o pe căi hilare: avem un descendent evoluat al unei pisici domestice, o hologramă nevrotică a unui fost coleg de cabină și o realitate care se pliază în moduri ce ar da bătăi de cap oricărui fizician. Remarcăm modul în care Doug Naylor transformă conceptul de „ultimul om” dintr-o tragedie solitară într-o comedie a erorilor cosmice. La intersecția dintre The Chosen Twelve și Robinson Crusoe 1,000,000 A.D., această carte combină miza supraviețuirii speciei cu izolarea absolută, dar le filtrează printr-un umor britanic tăios și situații suprarealiste. Spre deosebire de tonul sumbru din Robinson Crusoe 1,000,000 A.D., unde singurătatea este o povară metafizică, aici ea devine un context pentru interacțiuni absurde cu inteligențe artificiale și anomalii temporale. Sistemul magic al cărții este, de fapt, unul al pseudo-științei elastice, unde „realitățile care înnoadă lobul frontal” permit autorului să rescrie regulile fizicii pentru a pune personajele în situații imposibile, transformând supraviețuirea într-un exercițiu de improvizație pură.