I Used to Live Here Once

În timp ce contemporanele sale moderniste își rafinau stilul în saloanele literare protejate ale Londrei, Jean Rhys își trăia exilul în cafenelele obscure ale Parisului, bântuită de amintirea unei insule tropicale care nu o părăsea niciodată. Observăm în I Used to Live Here Once o încercare curajoasă de a recupera nu doar scriitoarea, ci și femeia din spatele mitului auto-distructiv. Miranda Seymour ne propune o scenă cinematică a unei existențe fragmentate, începând cu peisajul luxuriant și totodată opresiv al Dominicăi, locul unde s-a născut identitatea fracturată a lui Rhys. Pe același raft cu The Blue Hour de Lilian Pizzichini, dar cu un accent mult mai profund pe rădăcinile caraibiene ignorate de biografii anteriori, acest volum explorează cei șaptesprezece ani cruciali petrecuți pe insulă. Remarcăm cum Seymour refuză să o portretizeze pe Rhys ca pe o victimă pasivă. Deși parcurgem episoade dureroase de sărăcie extremă, eșecuri amoroase și dependență, figura care emerge este cea a unei artiste de o mândrie feroce, a cărei singură ancoră a fost precizia scrisului său. Considerăm că această lucrare reprezintă apogeul stilului biografic al Mirandei Seymour, continuând tradiția portretelor feminine complexe din In Byron's Wake. Autoarea reușește să separe vocea personajelor din The Collected Short Stories de realitatea biografică, demonstrând cum experiențele de abandon și închisoare au fost transformate în materie primă pentru proza sa. Tonul este empatic, dar analitic, reușind să surprindă umorul negru și auto-ironia unei femei care, deși s-a simțit mereu o străină, a lăsat în urmă una dintre cele mai puternice voci ale secolului XX.