Humanophone

În prima ediție a volumului Humanophone, Janet Holmes propune o incursiune fascinantă în mecanismele creației, unde muzica nu este doar subiect, ci și metaforă pentru inovația lingvistică. Descoperim aici o structură poetică ce oglindește efortul unor vizionari precum Harry Partch sau Leon Theremin de a inventa noi instrumente pentru a reda sunetele imaginate. Remarcăm cu interes modul în care Holmes navighează între forme riguroase — sonete și villanelle — și experimente formale noi, transpunând în vers procesul prin care materia brută devine artă. Această lucrare ocupă un loc distinct în opera autoarei. Dacă în Language Matters sau Gendered Talk at Work Janet Holmes analiza structurile lingvistice și sociolingvistice din perspectivă academică, în Humanophone ea trece la o explorare estetică a limbajului ca mediu de expresie. Notăm că, spre deosebire de abordarea sa din Women, Men and Politeness, axată pe date empirice despre interacțiune, prezentul volum se concentrează pe „dilema creativă”: cum poate un artist să livreze o idee nouă prin medii deja existente. Comparabil cu Sounding Human de Deirdre Loughridge în rigurozitatea cu care analizează relația dintre om și mașinăria sonoră, volumul lui Holmes este actualizat pentru contextul poetic contemporan, punând accent pe corporalitatea artei. De asemenea, se apropie de Musical Machines de Scott Barton prin interesul pentru instrumentele care „se cântă singure” sau care sfidează convenția, însă Holmes alege să exploreze aceste teme prin prisma lirismului, nu a tehnologiei pure. Rezultatul este un hibrid între istoria muzicii și critică literară, unde un glissando de trombon este descris cu o precizie imagistică remarcabilă.