Hope Not Fear

Descoperim aici, prin intermediul înregistrărilor video brute și a mărturiilor directe, o scenă care pare desprinsă din cinematografia de gherilă: un fost profesor de engleză din Damasc, aflat pe o barcă pneumatică în mijlocul Mediteranei, filmând propria supraviețuire. Hope Not Fear nu este doar o cronică a celor 87 de zile de pribegie ale lui Hassan Akkad, ci o analiză percutantă a demnității umane în fața birocrației și a bolii. Notăm cu interes cum narativul se mută din celulele de tortură ale regimului Assad în saloanele sterile ale unui spital din Londra, unde autorul, ajuns refugiat, alege să lucreze ca îngrijitor în plină pandemie de Covid-19. Putem afirma că forța acestui text rezidă în capacitatea lui Akkad de a transforma trauma individuală în victorie politică. Nu se limitează la a descrie suferința, ci documentează cum activismul său a forțat guvernul britanic să recunoască drepturile familiilor personalului medical auxiliar. Pe același raft cu The Pianist of Yarmouk, dar cu un accent pe activismul civic și integrarea socială în loc de rezistența prin artă, Hope Not Fear oferă o perspectivă rară asupra modului în care un „străin” devine parte indispensabilă a societății care l-a adoptat. Stilul este alert, marcat de un instinct de povestitor care știe să alterneze momentele de teroare cu cele de o bunătate neașteptată. Comparația cu Man at the Airport este și ea relevantă, ambele volume explorând absurdul geopolitic, însă Akkad merge dincolo de supraviețuirea statică, implicându-se activ în structurile sistemului de sănătate britanic (NHS).