Going to the Dogs

Considerăm că forța acestui roman rezidă în vocea narativă care pendulează între precizia chirurgicală a unei execuții și confuzia tragică a unei minți care începe să se destrame. În Going to the Dogs, Pierre Lemaitre ne introduce în cotidianul lui Mathilde Perrin, o femeie de 63 de ani care, sub masca unei existențe banale de văduvă în Parisul anului 1985, ascunde o carieră de asasin profesionist. Dacă în seria The Paris Crime Files, prin titluri precum Irène, autorul explora cruzimea prin prisma omagiului literar, aici teroarea capătă un chip domestic și o nuanță de umor negru, aproape tarantinesc. Reținem modul în care Lemaitre deconstruiește figura eroinei de război; Mathilde nu este doar un „ucigaș improbabil”, ci o femeie care își simte controlul alunecând printre degete sub privirea mută a dalmațianului său, Ludo. Ritmul este sacadat, reflectând impulsivitatea crescândă a protagonistei, iar atmosfera pariziană este redată cu acea stăpânire a detaliului istoric pe care am admirat-o în Mirror of our Sorrows sau The Wide World. Totuși, spre deosebire de frescele sale sociale vaste, acest roman este o piesă de cameră întunecată, unde miza nu mai este supraviețuirea într-un război mondial, ci menținerea lucidității într-un război personal cu propria bătrânețe. Dacă Angélique de Guillaume Musso v-a captivat prin misterul identităților ascunse în decorul parizian, această carte extinde experiența în direcția unei analize psihologice mult mai abrazive și a unui cinism rafinat. Este o revenire spectaculoasă a lui Lemaitre la genul care l-a consacrat, oferind un studiu de personaj pe cât de amuzant, pe atât de tulburător.