Face the Music

Dincolo de straturile groase de machiaj alb și steaua desenată pe ochi, în spatele cortinei de pirotehnie care a definit trupa KISS, descoperim o confesiune brutal de onestă. Face the Music nu începe cu lumina reflectoarelor, ci cu tăcerea parțială a unui copil născut cu microtie. Paul Stanley folosește acest jurnal de bord personal pentru a expune vulnerabilitatea unui băiat surd de o ureche, crescut într-un mediu traumatic, care a ales să cucerească exact lumea sunetului pentru a-și demonstra propria valoare. Observăm cum această dizabilitate ascunsă a devenit motorul unei ambiții care l-a transformat în „Starchild”. Spre deosebire de Nothin' to Lose, unde accentul era pus pe anii de formare ai grupului și pe scena muzicală din New York, Face the Music este o introspecție psihologică. Stanley nu îi menajează pe colegii de trupă, descriind bătăile, trădările și dinamica turbulentă din spatele imnurilor rock, dar, cel mai important, nu se menajează nici pe sine. Narativul amintește de No Regrets de Ace Frehley prin intensitatea cu care reconstituie epoca de aur a rockului, însă acolo unde Frehley oferă o perspectivă ludică și adesea haotică, Stanley scrie cu rigoarea unui supraviețuitor care și-a analizat fiecare eșec. Structura cărții este una confesională, ritmul fiind susținut de inserția unor fotografii niciodată publicate până acum. Dacă în Backstage Pass autorul se concentra pe un ghid de viață și lifestyle rock 'n' roll, aici avem fundația dureroasă pe care a fost construit acel succes. Este o cronică despre voință, care transformă un defect fizic într-o carieră legendară, fără a ascunde prețul plătit în singurătate și conflicte.