Emotionally Weird

Ne-a atras atenția, încă de la primele pagini, modul în care Emotionally Weird refuză să se lase încadrat într-o singură categorie literară, alegând în schimb să fie o celebrare exuberantă a puterii de a povesti. Vocea narativă a lui Kate Atkinson este aici la fel de versatilă și plină de spirit ca în lucrările sale mai recente, însă cu o aplecare mult mai pronunțată către absurd și metatextualitate. Plasat pe o insulă scoțiană bătută de vânturi, într-o casă ce pare să se descompună sub greutatea propriilor istorii, romanul ne invită să asistăm la un dialog continuu între Effie și mama sa, Nora. Suntem de părere că farmecul acestei lecturi rezidă tocmai în coliziunea dintre realitatea prozaică — viața de studentă a lui Effie, marcată de un iubit absent și cursuri ignorate — și elementele aproape suprarealiste care încep să se infiltreze în cotidian: bătrâni care mor suspect și un câine galben a cărui prezență sfidează explicația. În tradiția lui Jenny Offill din Last Things, acest roman explorează relația complexă dintre o mamă enigmatică și fiica sa, însă Atkinson adaugă un strat de umor britanic tăios și o critică subtilă la adresa structurilor academice. Dacă în A God in Ruins autoarea analiza impactul istoriei asupra individului, în Emotionally Weird ea se concentrează pe modul în care limbajul și ficțiunea ne modelează identitatea. Notăm cu interes modul în care autoarea jonglează cu genurile, oferindu-ne simultan o cronică de familie, o satiră universitară și un mister cu nuanțe gotice, totul sub semnul unei întrebări fundamentale: cât de mult din ceea ce numim „adevăr” este, de fapt, o poveste bine ticluită?