Bark

Ritmul volumului Bark este unul deliberat, care obligă la popasuri contemplative între paragrafele dense de spirit și melancolie. Nu este o lectură pe care să o parcurgi în grabă, ci una care se dezvăluie stratificat, unde fiecare frază pare șlefuită pentru a tăia adânc în țesutul cotidianului. Notăm cu interes modul în care Lorrie Moore reușește să mențină un echilibru fragil între absurdul comic și tragismul pur, oferind cititorului acele șocuri de recunoaștere care dor și eliberează simultan.

Ne-a atras atenția în mod deosebit capacitatea autoarei de a scrie despre eșecul sentimental și despre „mizeria” relațiilor umane fără a cădea în sentimentalism. Stilul său, descris adesea ca o combinație de rigoare și blândețe, transformă situațiile banale în momente de transcendență. Bark amintește de Birds of America prin explorarea personajelor aflate în derivă sau în pragul unor schimbări majore de identitate, dar se diferențiază printr-o maturitate mai sobră și un umor ceva mai tăios, adaptat unei vârste a deziluziilor asumate.

În contextul operei sale, acest volum consolidează vocea pe care am cunoscut-o în Self-Help, însă aici artificiul literar lasă loc unei vulnerabilități mai directe. Dacă în lucrările anterioare Moore experimenta cu formele narative, în Bark ea pare mai interesată de ceea ce rămâne nespis, folosind „spațiul negativ” pentru a lăsa emoția să pulseze între rânduri. Este o demonstrație de măiestrie în proza scurtă, comparabilă prin forța observației cu stilul lui Rick Bass din For a Little While, deși Moore înlocuiește dimensiunea mitică a naturii cu o analiză aproape chirurgicală a psihicului urban american.