Aliens & Anorexia

Berlin, 1996: o femeie parcurge străzile orașului purtând cu sine bobinele unui film experimental de 16mm despre speranță și disperare, căutând un distribuitor care să valideze un proiect pe care alții l-au numit, cu cruzime, „video de amator”. Această imagine a căutării în fața refuzului deschide Aliens & Anorexia, o lucrare care refuză să se lase încadrată în limitele rigide ale beletristicii convenționale. Considerăm că forța acestui text rezidă în capacitatea lui Chris Kraus de a transforma eșecul personal și profesional într-o formă de artă radicală. Romanul funcționează ca o oglindă deformată în care se reflectă, în paralel, ultimele luni din viața filosoafei Simone Weil, care în 1943 alegea înfometarea ca act final de transcendență. Putem afirma că între foamea fizică a anorexiei și foamea spirituală a artistului neînțeles există o legătură viscerală pe care Kraus o explorează cu o onestitate tăioasă. Ca și în celebrul I Love Dick, autoarea explorează obsesia și vulnerabilitatea feminină, dar dintr-o perspectivă mult mai metafizică, mutând miza de la dorința erotică spre dorința de a dispărea sau de a fi „altceva”. Dacă în Torpor accentul cădea pe disoluția relațiilor pe fundalul istoriei europene, aici istoria este una a spiritului solitar. Ritmul lecturii este unul sincopat, alternând între e-mailuri nerăspunse trimise din Los Angeles și reflecții asupra operei lui Simone Weil. Rezultatul nu este doar un roman polițist al ideilor, ci un manifest pentru cei care au eșuat, oferind o voce „vizioniștilor extatici” care nu își găsesc locul în structurile de succes ale lumii contemporane.