Akin

Găsim în deschiderea acestui roman un contrast izbitor: un profesor pensionar din New York, obișnuit cu rigoarea academică, se trezește responsabil pentru un strănepot de unsprezece ani pe care nu l-a întâlnit niciodată, chiar în pragul unei călătorii sentimentale spre Nisa. Akin nu este doar o cronică a unei vacanțe forțate pe Coasta de Azur, ci o explorare a modului în care traumele istorice și secretele de familie se transmit subiacent prin generații. Putem afirma că Emma Donoghue stăpânește arta de a plasa personaje aflate în situații limită într-un spațiu restrâns — dacă în Room claustrarea era fizică și brutală, aici ea este emoțională, forțată de jet lag, diferențe culturale și bariera tehnologică dintre un vârstnic și un copil nativ digital. Stilul are ceva din proza introspectivă a lui Ella Carey în The Things We Don't Say, fără să fie o imitație — acolo unde Carey mizează pe nostalgia artistului la apusul vieții, Donoghue injectează o tensiune psihologică modernă și un umor sec, născut din neînțelegerile cotidiene despre timpul petrecut în fața ecranelor sau preferințele culinare. Notăm cu interes cum autoarea părăsește rigoarea istorică din Learned By Heart sau atmosfera densă din The Wonder pentru a ancora narațiunea în prezent, păstrând totodată obsesia pentru modul în care trecutul, în special cel din perioada războiului, refuză să rămână îngropat. Pe măsură ce Michael își folosește instinctele digitale pentru a descifra indiciile lăsate de mama lui Noah, cei doi descoperă că, în ciuda deceniilor care îi separă, sunt mai apropiați — mai „akin” — decât ar fi putut anticipa.