Bernhard, T: Wittgenstein's Nephew

Găsim în Wittgenstein's Nephew un ritm hipnotic, marcat de o cadență obsesivă și circulară, specifică stilului inconfundabil al lui Thomas Bernhard. Nu este o narațiune care se grăbește spre un deznodământ, ci una care se adâncește stratificat în conștiința a două personaje marginalizate de propriile suferințe. Ne-a atras atenția modul în care autorul transformă decorul steril al unui spital vienez din 1967 într-un spațiu al reflecției radicale, unde boala pulmonară a naratorului și episoadele de nebunie ale lui Paul Wittgenstein devin punți către o înțelegere superioară a condiției umane. Apreciem această „simetrie spirituală” pe care Thomas Bernhard o construiește între cei doi prieteni, uniți de un dispreț visceral față de ipocrizia societății austriece și de o pasiune devorantă pentru muzică. Cititorul care a apreciat observația clinică și relația mentor-discipol din Frost va găsi aici o dinamică similară a apropierii prin suferință, însă transpusă într-un context mult mai personal, cel al memoriei afective. Dacă în Correction autorul explora geniul care se autodistruge prin gândire pură, în această operă accentul cade pe fragilitatea umană și pe efortul de a menține un punct de sprijin în realitate. Textul funcționează ca o elegie acidă, pendulând între umor negru și disperare metafizică. Este o lectură care solicită atenție, dar care oferă în schimb o onestitate brutală, rareori întâlnită în literatura contemporană. Prezența postfeței semnate de Ben Lerner adaugă o perspectivă modernă asupra modului în care vocea lui Bernhard continuă să rezoneze și să provoace, rămânând la fel de subversivă ca la prima publicare.