Wiseguy

Ceea ce aduce nou Wiseguy în literatura despre crima organizată este perspectiva nefiltrată, aproape documentară, asupra vieții cotidiene a unui membru al mafiei, departe de romantizarea oferită de alte opere de gen. Credem că valoarea acestui volum rezidă în precizia jurnalistică a lui Nicholas Pileggi, care transformă confesiunile lui Henry Hill într-o analiză sociologică a unui stil de viață bazat pe exces, violență și coduri de onoare fluctuante. Volumul nu se limitează la a descrie crime, ci investighează mecanismele psihologice ale unui copil din Brooklyn care vede în statutul de „wiseguy” singura formă de putere reală.

Putem afirma că stilul narativ este unul alert, sacadat, preluând ritmul vieții de stradă. Această structură a permis o adaptare cinematografică atât de fidelă în pelicula GoodFellas, unde vocea autoritară a lui Hill ghidează cititorul prin ierarhiile complexe ale familiilor mafiote. Cartea acoperă aceeași arie tematică precum Way Of The Wiseguy de Joe Pistone, dar cu o abordare care diferă prin perspectiva oferită: în timp ce Pistone scrie din punctul de vedere al unui agent sub acoperire, Pileggi ne oferă mărturia directă a „insider-ului” care a trăit sistemul din interior, fără protecția legii.

În contextul operei sale, Wiseguy reprezintă fundamentul pe care Nicholas Pileggi și-a construit reputația de cronicar al lumii interlope, temă explorată ulterior și în Casino. Dacă în lucrările ulterioare atenția se mută pe mecanismele financiare și controlul asupra Las Vegas-ului, aici accentul rămâne pe experiența umană brută și pe micro-istoria cartierelor controlate de mafie.