When Prophecy Still Had a Voice

În iunie 1938, Thomas Merton îi trimitea o scurtă notă lui Robert Lax, după o săptămână petrecută în familia acestuia. Nimeni nu bănuia atunci că acea bucată de hârtie va deschide o conversație de peste trei decenii, purtată între un călugăr trapist retras în Kentucky și un poet rătăcitor pe insulele grecești. Editorul Arthur W. Biddle a dedicat un deceniu recuperării acestui dialog epistolar, motivat de dorința de a salva vocea autentică a lui Merton, cea din spatele hainei monahale, și de a documenta o prietenie care a supraviețuit prin forța cuvântului scris. Notăm cu interes cum, deși s-au revăzut doar de patru ori în 27 de ani, legătura lor a rămas coloana vertebrală a existenței lor intelectuale. Remarcăm în When Prophecy Still Had a Voice un contrast fascinant între profunzimea temelor abordate — de la ororile războiului din Vietnam la teama de un holocaust nuclear — și tonul ludic, aproape infantil, al limbajului folosit. Cei doi comunică într-un dialect privat, plin de jocuri de cuvinte și glume interne care sfidează ortografia și gramatica. Abordarea documentară evocă Merton and Friends de James Harford, dar perspectiva este mult mai intimă aici, concentrându-se exclusiv pe dinamica duală dintre Merton și Lax, mai degrabă decât pe contextul larg al cercului de la Columbia University. În timp ce The Letters of Robert Giroux and Thomas Merton explorează relația autor-editor, volumul de față dezvăluie un Merton ireverențios, un critic acid al papilor și președinților, care își găsește în Lax singurul confident capabil să-i înțeleagă atât sfințenia, cât și umorul absurd. Credem că această colecție, ce conține peste 200 de scrisori inedite, reprezintă piesa lipsă dintr-un puzzle biografic complex, culminând tragic cu epistola finală a lui Lax, care a ajuns la destinație abia după ce Merton se stinsese din viață la Bangkok.