Vague Tales

Ne-a atras atenția modul în care Eric Haven reușește să transforme claustrofobia unui simplu apartament într-o epopee suprarealistă în Vague Tales. Structura acestui roman grafic este definită de o succesiune de întâlniri telepatice între un personaj solitar și entități bizare — de la o aviatoare demonică la un războinic cu spadă de foc — totul petrecându-se fără ca protagonistul să părăsească spațiul domestic. Găsim în această carte o voce narativă care refuză convențiile, preferând un umor sec, aproape imperturbabil în fața evenimentelor apocaliptice.

Din punct de vedere vizual, Vague Tales impresionează prin utilizarea densă a tușului și prin acele linii „cauciucate” care oferă personajelor o fluiditate onirică. Această estetică susține perfect explorarea universurilor paralele, transformând banalul cotidian într-un spectacol absurd. Cine a citit A Hundred Horrible Sorrows of Ogner Stump de Andrew Goldfarb va recunoaște aici aceeași aplecare către bizar și explorarea ororilor sau ciudățeniilor vieții de zi cu zi, însă acolo unde Goldfarb mizează pe o atmosferă de coșmar Lynch-ian, Eric Haven păstrează o distanță ironică și o precizie stilistică ce amintește de experiența sa în televiziune și în publicații de elită precum Kramers Ergot. Este o lucrare de debut care nu se simte ca una, beneficiind de maturitatea unui autor care stăpânește perfect limbajul benzii desenate underground.