They Can't Kill Us Until They Kill Us

Structura volumului They Can't Kill Us Until They Kill Us este concepută ca o serie de eseuri percutante, unde metodologia analitică a lui Hanif Abdurraqib transformă critica muzicală într-o lentilă sociopolitică. Autorul nu se limitează la recenzii de albume, ci organizează materialul în jurul ideii că arta sonoră este indisociabilă de experiența umană și de tensiunile rasiale sau politice ale momentului. Putem afirma că forța acestei cărți rezidă în capacitatea de a trece natural de la profilul unor titani precum Bruce Springsteen sau Prince la figuri contemporane ca The Weeknd și Chance the Rapper.

Găsim în această abordare o continuitate tematică față de alte lucrări ale autorului, precum A Little Devil in America sau A Fortune for Your Disaster. Dacă în volumele anterioare Hanif Abdurraqib explora performanța de culoare sau reconstrucția personală după traumă prin poezie, aici el folosește proza scurtă pentru a cartografia o istorie culturală fragmentată. Ca alternativă la Jay-Z de Michael Eric Dyson pentru cursurile de studii culturale americane, volumul de față aduce avantajul unei perspective mult mai eclectice, refuzând să se fixeze pe un singur gen muzical.

Spre deosebire de Who's Afraid of Post-Blackness? de Toure, care utilizează interviul ca instrument principal, They Can't Kill Us Until They Kill Us mizează pe subiectivitate și pe observația fină a criticului care trăiește muzica la firul ierbii. Ritmul scriiturii este alert, alternând între melancolia provocată de Johnny Cash și energia pop a lui Carly Rae Jepsen. Este un hibrid între memorii și critică culturală care reușește să facă vizibile firele invizibile ce leagă playlist-urile noastre de realitățile dure ale lumii în care trăim.