The Travelling Hornplayer

Ritmul romanului The Travelling Hornplayer este unul înșelător, o cadență stratificată care maschează, sub aparența unei comedii de moravuri, o profunzime emoțională neașteptată. Găsim în această lucrare a Barbarei Trapido o lume în care granițele dintre realitate și fantastic devin poroase; moartea prematură a Lydiei nu reprezintă un sfârșit, ci un punct de cotitură într-o rețea densă de relații ce se desfășoară pe străzile din Oxford. Suntem de părere că forța cărții rezidă în felul în care autoarea împletește cinismul academic cu o tandrețe aproape mistică. Stilul are ceva din proza lui Helen Dunmore în Talking to the Dead, fără să fie o imitație — acolo unde Dunmore explorează legăturile sufocante dintre surori printr-o lentilă tensionată, Barbara Trapido alege o abordare vibrantă, presărată cu un umor sec, de tip „Martini”. Apreciem în mod deosebit modul în care personajele secundare, precum Jonathan Goldman sau tânărul geniu Izzy, sunt atrase în orbita supraviețuitoarei Ellen, creând o structură narativă circulară și plină de spirit. Poziționată în contextul celebrei serii Oxford, această operă păstrează efervescența debutului Brother of the More Famous Jack, dar adaugă o notă de maturitate melancolică. Dacă în Temples of Delight autoarea miza pe coincidențe aproape miraculoase pentru a uni destinele personajelor, în The Travelling Hornplayer aceste coliziuni par orchestrate de o mână invizibilă, oferind cititorului o experiență de lectură ce amintește de un spectacol de coregrafie literară perfect executat.