The Town That Laughed (Hb)

Observăm, încă de la primele pagini, imaginea unui râu negru și impunător care s-a transformat într-un fir de apă timid, un semn subtil că ritmul așezării Karuthupuzha din Kerala se schimbă iremediabil. În acest decor rural luxuriant, unde natura pare să își piardă vechile repere, Manu Bhattathiri ne introduce în universul domestic și social al unei comunități aflate la granița dintre tradiție și o modernitate incertă. Elementul central al narațiunii nu este însă natura, ci figura seismică a lui Paachu Yemaan. După decenii în care a exercitat un control autoritar asupra orașului în calitate de inspector de poliție, pensionarea sa lasă un vid de putere și, mai ales, un vid de activitate pe care soția sa, Sharada, încearcă să îl umple cu un proiect ambițios: reabilitarea morală a lui Joby, bețivul local. Stilul are ceva din proza lui Upamanyu Chatterjee în English, August: An Indian Story, fără să fie o imitație — dacă la Chatterjee regăsim cinismul birocrației de stat, The Town That Laughed (Hb) optează pentru o ironie mai blândă, aproape pastorală, concentrată pe excentricitățile umane dintr-un spațiu izolat. Tonul este unul contemplativ, lăsând spațiu cititorului să observe cum gesturile mici, aparent nesemnificative, declanșează o serie de evenimente extraordinare. Structura narativă se sprijină pe contrastul dintre autoritatea apusă a inspectorului și vulnerabilitatea noii sale misiuni „umanitare”. Considerăm că forța acestui roman rezidă în capacitatea autorului de a transforma un mic oraș indian într-o scenă universală a naturii umane, unde umorul și melancolia se împletesc pe măsură ce personajele învață să asculte radioul în loc să privească pe fereastră pentru a vedea dacă vine ploaia.