The Last Footman: The Lilliput Press

Observăm în The Last Footman o cronică neconvențională a unei Irlande aflate la răscrucea dintre tradiția nobiliară și efervescența anilor '60. Relatarea începe cu exercițiul de adaptare al tânărului Gillies Macbain, care în 1964 ajunge în Dublin cu o bicicletă și un cort, doar pentru a deveni unul dintre ultimii lachei ai unei clase sociale pe moarte. Ne-a atras atenția modul în care autorul navighează prin acest spațiu liminal, situat între servitutea riguroasă a etajelor inferioare și extravaganța decadentă a saloanelor aristocratice. Descoperim aici o structură narativă care refuză nostalgia facilă, optând în schimb pentru un umor sec ce subminează ierarhiile stabilite. Macbain nu rămâne un simplu observator pasiv; el pendulează între munca brută și momentele de strălucire boemă, culminând cu episoade memorabile precum întâlnirea cu Mick Jagger și Marianne Faithfull. Această perspectivă dublă — de angajat și, ulterior, de membru prin alianță al cercurilor înalte — oferă o profunzime rară istoriei sociale a Irlandei. Comparabil cu Sir Brook Fossbrooke, Volume I de Charles James Lever în ceea ce privește redarea atmosferei specifice din Dublin, volumul lui Macbain este însă actualizat pentru a reflecta coliziunea dintre valorile conservatoare și mișcările hippie sau industria cinematografică emergentă de la Castle Leslie. Ritmul este alert, alternând între portrete de fermieri din Monaghan și figuri dubioase de pe platourile de filmare. Cartea reușește să recupereze detaliile unei industrii casnice și ale unor ritualuri domestice care au dispărut aproape complet, oferind o mărturie documentară valoroasă, dar scrisă cu verva unui povestitor talentat care înțelege absurdul distincțiilor de clasă.