The House that Horror Built

Simțim, încă de la primele pagini, o neliniște difuză care se strecoară prin holurile reci ale unui conac plin de vestigii ale cinematografiei de groază. În The House that Horror Built, Christina Henry construiește o atmosferă de claustrofobie domestică, unde granița dintre recuzita de film și ororile reale devine periculos de subțire. Notăm cu interes felul în care autoarea folosește figura regizorului Javier Castillo nu doar ca pe un angajator enigmatic, ci ca pe un arhitect al propriului purgatoriu, înconjurat de trofee ale unei cariere glorioase curmate brusc de o tragedie nerezolvată. Putem afirma că acest roman marchează o evoluție în opera autoarei, păstrând predilecția pentru spații izolate și personaje feminine vulnerabile, dar determinate, teme pe care le-am întâlnit și în Near the Bone. Dacă în Horseman Henry explora mitul și folclorul, aici ea se apleacă asupra obsesiei moderne pentru macabru. Subliniem contrastul dintre viața pragmatică a lui Harry Adams, care are nevoie de acest loc de muncă pentru a-și susține fiul, și natura suprarealistă a casei în care „monștrii” sunt, teoretic, doar obiecte din latex și silicon. Lucrarea amintește de Midnight Voices de John Saul prin sentimentul de izolare într-o reședință impunătoare unde vecinii (sau, în acest caz, angajatorul) ascund secrete patologice, dar se diferențiază prin omagiul adus genului horror cinematografic. Nu este doar o poveste cu fantome, ci o meditație asupra modului în care ficțiunea horror poate camufla sau, din contră, scoate la iveală traumele umane cele mai profunde. Ritmul este controlat, lăsând misterul zgomotelor de dincolo de ușa încuiată să crească organic până la o confruntare inevitabilă cu adevărul.