The Great Riddle: Wittgenstein and Nonsense, Theology and Philosophy

Ne-a atras atenția modul în care Stephen Mulhall abordează în The Great Riddle o problemă fundamentală a filozofiei religiei: posibilitatea de a vorbi cu sens despre divinitate. Punctul de plecare al volumului este analiza Tomismului Gramatical, o mișcare care susține că limbajul religios este, prin natura sa, unul al nonsensului, deoarece realitatea divină depășește capacitatea umană de exprimare. Subliniem rigoarea cu care autorul evaluează dacă această perspectivă este într-adevăr o moștenire legitimă a metodelor lui Wittgenstein și a proiectului teologic al lui Toma d'Aquino.

Elementul distinctiv al acestei lucrări, derivată din prelegerile Stanton din 2014, este reinterpretarea termenului de „nonsens”. În timp ce în lectura standard wittgensteiniană nonsensul este un termen pur critic, Stephen Mulhall propune o funcție pozitivă a acestuia, utilizând o analogie surprinzătoare cu ghicitorile. Cititorii familiarizați cu Wittgenstein's (Misunderstood) Religious Thought de Earl Stanley B Fronda vor aprecia modul în care Mulhall trece dincolo de acuzațiile de fideism, oferind o bază teoretică solidă pentru utilizarea analogică a limbajului. Această abordare permite o reconcepție radicală a relației dintre filozofie și teologie, integrând concepte precum „transcendentalele” (Ființa, Adevărul) într-un cadru wittgensteinian.

În contextul operei sale, The Great Riddle continuă explorarea angajamentelor etico-religioase începută în The Ascetic Ideal și analizele asupra subiectivității din The Self and its Shadows. Volumul de față rafinează aceste preocupări, demonstrând că opera târzie a lui Wittgenstein posedă o dimensiune perfecționistă care se suprapune cu interesele morale și metafizice tradiționale. Este o lectură densă, dar extrem de bine structurată, esențială pentru înțelegerea modului în care limbajul limitează și, în același timp, deschide orizontul teologic.