The Buried Giant

Descoperim în The Buried Giant o lucrare care folosește convențiile genului fantasy — cavaleri, dragoni și creaturi mitice — doar pentru a le subversa și a le pune în serviciul unei meditații filosofice profunde. Kazuo Ishiguro nu construiește o epopee a eroismului, ci un basm melancolic despre fragilitatea memoriei într-o Britanie post-romană, unde o ceață a uitării s-a așternut peste mințile oamenilor. Notăm cu interes cum autorul transformă o călătorie fizică, cea a bătrânilor Axl și Beatrice în căutarea fiului lor, într-o explorare a „colțurilor uitate” ale unei iubiri de o viață.

Ritmul narativ amintește de A Pale View of Hills prin eleganța sa elegiacă și atenția acordată detaliului psihologic, dar structura este cea a unei alegorii istorice ce refuză rezolvările facile. Dacă în Never Let Me Go Ishiguro investiga etica și umanitatea prin prisma viitorului, aici el privește spre un trecut mitic pentru a chestiona dacă o societate — sau un cuplu — poate supraviețui fără povara amintirilor dureroase. Subliniem faptul că, spre deosebire de abordarea mai dinamică din The Book of M de Peng Shepherd, unde memoria este o forță tangibilă și catastrofică, în viziunea lui Ishiguro, uitarea este o prezență tăcută, o „ceață” care protejează și izolează în același timp.

Această operă se plasează organic în bibliografia autorului, continuând explorarea identității și a pierderii începută în When We Were Orphans, însă cu un limbaj mult mai simbolic. Este o carte despre trauma colectivă și despre prețul păcii, scrisă cu acea forță emoțională care i-a adus autorului recunoașterea Academiei Suedeze.