Tennis Lessons

Observăm în proza lui Susannah Dickey o precizie aproape poetică a limbajului, o trăsătură care nu surprinde având în vedere că autoarea semnează și volumul de poezie ISDAL. În Tennis Lessons, limbajul devine un instrument de disecție a anxietăților creșterii, transformând experiențele banale în momente de o intensitate copleșitoare. Ne-a atras atenția modul în care narațiunea la persoana a doua reușește să creeze o proximitate inconfortabilă, dar necesară, între cititor și protagonista care navighează prin hățișul pubertății, al relațiilor eșuate și al unei vieți de familie marcate de tăceri. Stilul are ceva din onestitatea brutală și spiritul ludic regăsit în What A Time To Be Alive de Jenny Mustard, fără să fie o imitație — acolo unde Mustard mizează pe o melancolie plină de farmec, Dickey alege o abordare mai viscerală, ancorată în disconfortul fizic și psihic al maturizării. Față de abordările mai lejere ale genului, precum cele din After Wimbledon de Jennifer Gilby Roberts, Tennis Lessons refuză soluțiile facile, preferând să exploreze zonele gri ale moralității și ale atașamentului. Această lucrare se poziționează ca o fundație tematică pentru scrierile ulterioare ale autoarei, precum Common Decency. Dacă în operele mai recente Susannah Dickey rafinează temele doliului și ale obsesiei, în acest roman de debut simțim energia brută a unei voci care învață să numească trauma și dorința. Este un portret onest al unei femei care încearcă să își găsească locul într-o lume care pare să aibă reguli pe care ea nu le-a primit niciodată.