Summertime

Simțim, încă de la primele pagini din Summertime, o melancolie aridă și o detașare aproape clinică față de propria existență, trăsături definitorii pentru proza lui J. M. Coetzee. Nu ne aflăm în fața unei autobiografii clasice, ci a unui exercițiu de autopsie literară post-mortem, unde autorul își proiectează propria dispariție pentru a se privi prin ochii celorlalți. Descoperim aici un portret fragmentat, construit din mărturiile unor femei care l-au cunoscut în anii '70, o perioadă de căutări și izolare în Africa de Sud a apartheidului.

Notăm cu interes cum Coetzee refuză auto-indulgența, prezentându-se ca un bărbat stângaci, distant și adesea inadaptat. Stilul are ceva din precizia documentară și onestitatea brutală regăsită în Boyhood, fără să fie o imitație — dacă în Boyhood perspectiva era cea a copilului vulnerabil, aici Summertime folosește biograful fictiv ca paravan pentru o analiză tăioasă a eșecurilor personale. Această tehnică a „auto-ficțiunii” ne amintește de modul în care David Attwell analizează procesul creativ în J.M. Coetzee & the Life of Writing, însă aici însuși subiectul este cel care manipulează oglinzile.

Spre deosebire de tonul alegoric din The Death of Jesus sau The Schooldays of Jesus, Summertime rămâne ancorat într-o realitate socială și domestică tangibilă. Ritmul este dat de alternanța vocilor feminine, fiecare aducând o altă nuanță de reproș sau confuzie în fața tăcerilor scriitorului. Este o lectură care nu oferă consolare, ci o înțelegere profundă a distanței insurmontabile dintre om și opera sa.