Shooting Butterflies

Descoperim în Shooting Butterflies o lectură stratificată, a cărei cadență amintește de procesul developării unei fotografii analogice: imaginea se clarifică treptat, pe măsură ce straturile de memorie și emoție sunt scoase la lumină. Marika Cobbold nu se grăbește să livreze răspunsuri, ci preferă să construiască o arhitectură narativă ingenioasă, unde prezentul unei fotografe de succes, dar izolate, este invadat de ecourile unei veri din New Hampshire. Reținem finețea cu care autoarea explorează mecanismele pierderii — Grace, orfană și înstrăinată de singurul ei frate, încearcă să „fixeze” amintirile prin obiectivul camerei foto, sperând că astfel ele nu vor mai putea fugi.

Considerăm că forța narativă a lui Anstey Harris din Goodbye, Paris, centrată pe reconstrucția identității după o traumă, se regăsește și aici, însă Marika Cobbold aduce o notă de umor melancolic și o perspectivă mai analitică asupra motivelor umane. Această sensibilitate față de fragilitatea relațiilor este o constantă în opera autoarei; dacă în Purveyor of Enchantment explorarea se făcea prin lentila basmelor, în Shooting Butterflies bântuirea este una literală și metaforică în același timp. Stilul este onest și tăios, evitând sentimentalismul facil în favoarea unei observații acute a vieții interioare. Este un roman despre curajul de a lăsa trecutul să fie exact ceea ce este: o parte din noi care nu poate fi niciodată complet „prinsă în ac”, oricât de mult ne-am dori să-i controlăm zborul.