Shalimar

Ne-a atras atenția, încă de la primele pagini, modul în care Shalimar revelează o geografie afectivă care transcende simpla cronologie a unei familii. Biografia Davinei Quinlivan nu se limitează la a documenta migrația din India spre Marea Britanie, ci dezvăluie modul în care un loc pierdut — grădina Shalimar — continuă să pulseze în memoria senzorială a generațiilor următoare. Suntem de părere că forța acestui volum rezidă în capacitatea autoarei de a împleti rigoarea academică cu o vulnerabilitate lirică rară. În aceeași familie cu Speak to Me of Home, volumul adaugă o dimensiune cinematografică unică, transformând amintirea într-o succesiune de cadre vizuale și olfactive. Dacă în lucrările sale anterioare, precum The Place of Breath in Cinema sau Radical Embodiment on Film, Quinlivan analiza modul în care corpul și respirația interacționează cu imaginea de pe ecran, în Shalimar ea aplică aceste teorii asupra propriei istorii. Notăm cu interes cum temele „întrupării” și ale identității feminine, explorate anterior în Cinema of Joanna Hogg, capătă aici o greutate personală, transformând căutarea rădăcinilor într-un eseu vizual despre apartenență. Este o explorare a modului în care moștenirea anglo-indiană supraviețuiește în detalii aparent minore: un parfum, o nuanță a luminii sau textura pământului.