Seven Empty Houses

Amintește de If a Stranger Approaches You de Laura Kasischke prin modul în care expune inima întunecată a spațiului domestic, dar Seven Empty Houses se diferențiază prin stilul clinic, aproape chirurgical, cu care Samanta Schweblin disecă anxietățile cotidiene. Observăm în această colecție de povestiri o continuitate tematică față de atmosfera dezorientantă din Fever Dream și explorarea bizarului din Mouthful of Birds. Dacă în Little Eyes autoarea analiza conexiunea digitală globală sub formă de teroare, aici teroarea este mult mai intimă, ascunsă în sertarele caselor noastre și în tăcerile dintre parteneri.

Reținem că cele șapte case din titlu nu sunt neapărat pustii din punct de vedere fizic, ci mai degrabă golite de siguranța pe care ar trebui să o ofere noțiunea de „acasă”. Schweblin construiește scenarii în care obișnuitul alunecă spre neliniștitor fără a recurge la elemente supranaturale explicite. O vecină care urmărește un cuplu îndurerat sau o femeie care își organizează meticulos propria dispariție devin vehicule pentru o explorare a fragilității psihice. Ritmul este unul controlat, unde fiecare detaliu aparent insignifiant — o haină aruncată, o listă de sarcini — capătă o greutate sinistră. Traducerea semnată de Megan Mcdowell reușește să păstreze acea precizie a limbii originale care face ca proza să pară simultan transparentă și densă. Nu este vorba despre groază în sensul clasic, ci despre o stare de alertă continuă, o senzație că realitatea pe care o cunoaștem este doar o pojghiță subțire gata să crape.