R.I.P.

Structura narativă a romanului R.I.P. se sprijină pe un artificiu literar fascinant: vocea unui narator care își observă propria dispariție. George Pearmain, un fost director de bancă, se trezește în ipostaza neobișnuită de a asista, invizibil, la evenimentele ce urmează morții sale și a mamei sale aproape centenare. Această perspectivă detașată, post-mortem, oferă autorului Nigel Williams libertatea de a diseca dinamica unei familii aparent fericite, transformând o reuniune funerară într-o comedie a erorilor și a revelațiilor inconfortabile. Ne-a atras atenția modul în care autorul echilibrează absurdul situației cu o observație fină a moravurilor suburbane, un teritoriu pe care îl stăpânește cu brio.

Pe același raft cu Murther & Walking Spirits de Robertson Davies, această carte se distinge prin tonul său britanic, incisiv și surprinzător de vesel în fața morbidului. În timp ce personajele din jurul său își plâng pierderea sau își fac planuri de viitor, George face descoperiri uluitoare despre soția sa, Esmeralda, și despre adevărata natură a relațiilor pe care le-a construit de-a lungul vieții. Găsim aici aceeași aplecare către satira socială prezentă în The Wimbledon Poisoner, unde Nigel Williams explora disperarea domestică sub masca normalității. Dacă în lucrările anterioare moartea era adesea un plan malefic, în R.I.P. ea devine o lentilă prin care viața este, în sfârșit, văzută clar. Ritmul este alert, susținut de dialoguri spirituale și de ironia constantă a unui protagonist care se simte bine, în ciuda faptului că, oficial, nu mai există.