Pity

Traducerea acestui roman din limba engleză ne aduce în față o proză care nu își neagă originile lirice, ci le folosește pentru a sculpta o elegie despre un mod de viață dispărut. Descoperim aici povestea unui oraș minier din South Yorkshire, un loc unde identitatea bărbaților a fost, timp de decenii, legată de întunericul și praful din adâncuri. Andrew Mcmillan debutează în ficțiune cu Pity, un text scurt și dens care funcționează ca o punte între trecutul industrial glorios și prezentul incert al noilor generații. Observăm cum istoria familiei este purtată diferit: Alex, aflat la mijlocul vieții, se luptă cu o identitate mult timp mascată, în timp ce fiul său, Simon, își găsește libertatea în spectacole de drag și munca în call center, departe de memoria minelor. Stilul are ceva din proza lui John Burnside în Living Nowhere, fără să fie o imitație — McMillan păstrează aceeași precizie în descrierea orașelor industriale dezolante, dar adaugă o sensibilitate specifică identității queer. Dacă în volumele sale anterioare de poezie, precum Physical sau pandemonium, autorul explora anatomia și sănătatea mintală, în Pity el extinde această analiză asupra corpului colectiv al unei comunități. Considerăm că forța acestui roman rezidă în refuzul de a cădea în nostalgie ieftină; este, în schimb, o celebrare a rezilienței și a capacității de a te reinventa atunci când fundația pe care a fost construită lumea ta s-a prăbușit.