Midnight Fugue

Suntem de părere că ceea ce propulsează Midnight Fugue dincolo de limitele unui roman polițist obișnuit este structura sa polifonică. Vocea narativă a lui Reginald Hill se mișcă aici cu precizia unui compozitor. Timpul se scurge. Tensiunea crește. Detectivii Dalziel și Pascoe sunt aruncați într-o cursă contracronometru unde fiecare secundă contează. Ne-a atras atenția modul în care Hill folosește umorul tăios pentru a puncta momentele de maximă gravitate, o semnătură stilistică pe care am admirat-o și în volumele anterioare, precum Bones and Silence. Dacă în Exit Lines accentul cădea pe procedură, aici asistăm la o fugă narativă unde pistele false se suprapun constant. Ca și Beneath the Bleeding, acest roman explorează profunzimile psihologice ale răului, dar dintr-o perspectivă mult mai ancorată în realismul social britanic și în dinamica unică dintre cei doi parteneri. Putem afirma că Hill reușește să mențină standardul ridicat de inteligență narativă care l-a consacrat. Nu este doar o vânătoare de criminali. Este un joc de șah desfășurat la viteza unui thriller modern. Ritmul este sufocant, iar rezolvarea este pe măsura măiestriei unui autor recompensat cu Diamond Dagger.