Lost in Music

Observăm o scenă dezolantă: este primăvara anului 1989, burnița cade peste o stație de autobuz din Colchester, iar Giles Smith are o revelație brutală la împlinirea vârstei de 27 de ani. Realizează că, în ciuda eforturilor sale, nu a reușit să devină Sting. Acest moment de sinceritate dezarmantă dă tonul volumului Lost in Music, o cronică a obsesiei pentru muzica pop care refuză să se transforme într-o poveste clasică de succes. Credem că forța acestei cărți rezidă tocmai în capacitatea autorului de a transforma eșecul într-o formă de artă narativă, pendulând între amintirea momentelor în care cânta în fața oglinzii dormitorului și realitatea aspră a încercărilor de a face bani din muzică. Subliniem că stilul lui Giles Smith este unul profund confesiv, dar lipsit de amărăciune. Dacă în lucrarea sa ulterioară, My My!, autorul analizează succesul global al trupei ABBA, în Lost in Music el explorează cealaltă parte a baricadei: cea a entuziastului care prețuiește discurile de vinil ca pe niște relicve sfinte. Narativul amintește de Broken Music prin intensitatea cu care reconstituie o epocă și prin dorința aproape fizică de a stăpâni un instrument, însă acolo unde Sting scrie de la înălțimea legendei, Smith scrie din perspectiva celui care a rămas în public sau, cel mult, pe scenele mici ale pub-urilor locale. Structura cărții este episodică și plină de viață, cu capitole care ne poartă prin istoria personală a autorului marcată de figuri precum Nik Kershaw. Ritmul este alert, susținut de un umor britanic sec, care a făcut ca personalități precum Nick Hornby să o considere una dintre cele mai bune scrieri despre muzică. Este o explorare a modului în care melodiile ne definesc identitatea, o temă pe care Smith o continuă în proiectele sale editoriale, dar care aici primește cea mai personală și mai vulnerabilă interpretare.